Plumb

plumb

de george bacovia

Proiect realizat de Danciu BiancaProfesor coordonator Cândea TerezaColegiul Național "Lucian Blaga" Sebeș

Personalitate emblematică a literaturii române George Bacovia este expresia integrală a simbolismului romanesc. Poet profund original, George Bacovia este creatorul unui univers liric coerent și a unui imaginar poetic specific căci “poetul a ținut condeiul în mînă cu siguranța de penel a pictorului sau de arcuș a violoncelistului. Nu cunoaștem un poet cu mai mare măiestrie de transpunere în culoare și în sunet cu o gamă voit redusă dar de atâta eficiență ca Bacovia.” (Șerban Cioculescu). Unicitatea glasului poetic bacovian vine din felul în care poetul “a transformat pesimismul eminescian în spaimă ontologică fiind singurul poet român ce a coborât în infern” (Nicolae Manolescu).

date despre autor

Plumb

simbolism

VS

Simbolismul european

Simbolismul reprezintă o paradigmă culturală, un curent literar artistic, ce se manifestă la nivel european în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Având ca punct de iradiere Franța și ca promotor pe scriitorul Jean Morèas, acest curent literar dobândește ca program estetic lucrarea “Simbolismul” din 1886. Simbolismul se caracterizează prin respingerea retoricii romantice și a parnasianismului, prin respingerea prozaismului și a expresiei dezlânate, creând un nou tip de poezie bazată pe simbol, sugestie, corespondenței și sinestezie. Temele preferate de către simboliști sunt moartea(supratemă), târgul provincial, natura și iubirea ca o altă față a atracției spre moarte. În acest context motivele reprezentative simbolismului sunt monotonia, obsesia, spleenul, nevroza, suferința, alcătuind un imaginar poetic unic. Printre principiile simbolismului se numără astfel și cultivarea unor stări vagi, nedefinite și am muzicalității interiorizate generate de laitmotiv, versul-refren, strofă-refren, repetiție și mijloace eufonice.

Simbolismul românesc are o configurație specifică și evoluează în mai multe etape succesive, prima fiind etapa “tatonărilor” definită de Alexandru Macedonski, considerat a fi teoreticianul simbolismului românesc datorită lucrării “Literatorul” (1880). Următoarele etape au fost constituite de: momentul pseudosimbolist (Ovidiu Densusianu), momentul simbolismului “exterior” (Ion Minulescu) și momentul simbolismului autentic (George Bacovia) care a constituit momentul de sinteză a curentului.

Simbolismul românesc

Ion Minulescu

Alexandru Macedonski

Ovidiu Densusianu

date contextualizatoare

Publicat în volumul de debut din 1916 intitulat “Plumb”, poezia “Plumb” este o capodopera a creației bacoviene impunând “o atmosferă de plumb în care plătește obsesia morții și o descompunere a ființei organice” (Eugen Lovinescu). Poezia “Plumb” se înscrie în simbolism prin tehnica repetiției care sugerează o muzicalitate incompatibilă căci lexemul “plumb” este repetat de șapte ori devenind laitmotiv structurant al operei. Tot de simbolism amintește cromatica poemului căci în originala viziunea bacoviană “plumbul topit dă un precipitant galben…temperamentului meu îi convine această culoare…culoarea sufletului ars”, poezia definindu-se pentru Bacovia ca o “audiție colorată”.

Având o geometrie riguroasă, poezia se compune pe două strofe simetrice, ce compun două secvențe lirice configurate prin paralelismul sintactic conturând pregnant corespondentele dintre tabloul exterior și cel al propie interiorități. Tema poeziei “Plumb” are valente gneologice și ontologice beneficând de o laxomanie dihotomică.

Astfel la nivel macrotextual, tema o constituie moartea textul configurându-se ca o elegie simbolistă iar la nivel microtextual tema o constituie condiția damnată a creatorului prizonier într-o lume incapabilă să înțeleagă. Din această perspectivă poezia dobândește structura unei arte poetice.Titlul cu valente “paratextuale” are valență a unui “onomatext” (J.Ricardo) și valență unui “motiv anticipativă” (Boris Tomașevsky). Din punct de vedere gramatical titlul este sintactic alcătuit dintr-un substantiv comun și “obiectal” (J. Jennet) impunând un simbol cheie al liricii bacoviene. E în sens denotativ plumbul desenează un metal moale, maleabil, greu, de culoare cenușie, care ocupă poziția chimică 82 în tabelul lui Mendeleev.

În sens conotativ plumbul este un simbol tutelar al universului lui liricii bacoviene. Bacovia adoptă gândirea lui Paracelsus conform căreia plumbul este “apa tuturor metalelor” căci în retorta alchimiei bacoviene totul se transformă în plumb. Astfel plumbul devine semn al nimicului fără șansă și al viitorului fără speranță. Din punct de vedere stilistic plumbul e o metaforă sinestezică sugerând greutatea, apăsarea, căderea surdă și lentă în neant. În mentalitatea populară a visa plumb este un semn de boală, iar în noaptea Anului Nou fetele și flăcăii topesc plumb și toarnă câte trei lingurițe într-un vas cu apă, forma pe care o primește metalul solidificat prezicând viitorul căci plumbul are puteri magice.

Provenit din latinescul “incipitum”, incipitul de tip ex-abrupto reiterează motivul somnului care anticipează căderea în moarte. Epitetul “adânc” asociat somnului sugerează pregnant somnul etern, veșnic, somnul neființei. Verbul la timpul imperfect “dormeau” instituie un timp primordial, determinat, creând senzație de continuitate, permanență și repetabilitate definind în mod paradoxal “sfârșitul continuu” (Ion Caraion). În acest context motivele literare precum “sicrie” , “flori” , “funerar veșmânt” , “cavou” , conturează imaginea unui decor funebru, a unui cadru de natură invadat de însemne thanatice. Omniprezentă metafora “de plumb” invadează toate nivelurile existenței anulând orice formă de viață. În regim simbolistic “sicriele” desemnează un spațiu închis, în timp ce “florile” care în mod obișnuit sunt simboluri ale frumuseții, gingășiei, renașterii dar și a fragilității, devin însemne ale morții la fel ca și “coroanele de plumb” care sugerează ideea unui cerc închis din care nu există nicio șansă de redepțiune. Astfel prima strofă se configurează ca un pastel care construiește imaginea unei lumi amorfe, imobile, puternic degradate, care poartă doar trecute urme ale vieții.

Persoana I, singular, a verbului “stam” marchează lirismul subiectiv amplificat de puncte de suspensie și de linia de pauză ce dezvoltă dimensiunea reflexivă a textului liric transformându-l într-o meditație pe tema condiției damnate a ființei. În plus persoana întâi a verbului susține caracterul de artă poetică, conferind textului structura unei confesiuni.

Tabloul funebru e completat de motivul vântului care la Bacovia nu e decât o altă față a neantului, marcând prim sugestii senzoriale frigul morții. De altfel, vântul este singurul element dinamic al acestui peisaj dezolant, apocaliptic, căci în aceste condiții, sugestiile auditive ale verbului ,,scârțâiau" traduc starea de disconfort generată de iminenta morții. Așadar, Bacovia construiește o veritabilă cosmogonie a morții, reinterpretând într-o manieră surprinzătoare conceptele heideggeriene de ,,casă natală" în care omul regăsește echilibrul și armonia și de ,,casă onirică" în care ființa se regenerează. Bacoviana ,,casă-cavou" se definește ca un cronotop al neființei, ca un spațiu al non-locuirii, ca un topos al singurătății, căci în centrul acestui univers se situează chiar eul liric, prizonier al acestei lumi aflate în plin proces de extincție, cădere. Strofa a doua debutează sub auspiciile aceluiași tragism asumat cu luciditate. Simetric, apare motivul somnului în ipostaza de ,, somn întors cu fața spre Apus" (L.Blaga) ca expresie a morții definitive. Metafora ,,amorul meu de plumb" desemnează sufletul petrificat, iar aceasta trimite la experiența mitică a lui Orfeu, erou din mitologia greacă, vestit pentru puterea de a fermeca pe oricine cu măiestria sa, care ratează șansa de a o salva pe frumoasa nimfă de care s-a îndrăgostit, Euridice. Cei doi portretizează iubirea pierdută, regăsită apoi pentru a fi pierdută a doua oară.

Conform profesorului Vasile Fanache, sintagma ,,amorul meu de plumb" reiterează o ,,descendus ad infero", marcând neputința transcenderii. Dacă la poeții romantici iubirea are valențe sacre și sacralizante, constituind un veritabil univers compensatoriu, la simboliști iubirea își pierde valențele catarctice și mântuitoare definindu-se ca o altă față a atracției spre moarte. În acest context, metafora sinestezică ,,amorul meu de plumb" desemnează Erosul convertit în Thanatos, fiind un semn al deznădejdii, al eșecului existențial. De aici vine ,,strigătul" însingurat al eului, ca semn al înstrăinării de sine,amintind de Țipătul lui Edward Munch. În aceste condiții, eul înstrăinat resimte povara unei singurătăți ontologice. Conform lui Octavian Paler, termenul ,,singurătate" e compus din două lexeme: ,,singură" și ,,etate", definind o unică vârstă primordială relevantă pentru condiția omului modern incapabil să comunice cu lumea și cu sinele. Astfel, Bacovia depășește granițele simbolismului, deschizând lirica românească spre EXPRESIONISM care este un curent literar modern ce definește poezia ca ,,strigăt către Dumnezeu". Cea de-a doua secvență lirică transfigurează escatologia individuală, marcând spleen-ul și nevroza generatoare de alienare într-un univers monoton și monocord. Linia de pauză și punctele de suspensie plasate simetric accentuează deznădejdea eului care capătă o nouă ipostază cea de spectator, nu numai al existenței universale ci și a spectacolului dezolant al propriei existențe.

În acest context, metafora din structura ,,stam singur lângă mort" definește prin sugestii vizuale ideea sufletului petrificat, prins în carcasa trupului participând la carvalurile existențiale. Metafora ,,mort" reflectă pregnant imposibilitatea transcenderii, marcând pustiul și golul lăuntric. Asociat, apare motivul ,,frigului" care accentuează prin sugestii senzoriale cumplita apăsare sufletească determinată de o existență monotonă și monocromă lipsită de orice perspectivă de salvare. Punctele de suspensie dobândesc valoarea unor figuri de stil, alimentând reflexivitatea textului poetic care poate fi interpretat ca o meditație pe tema vieții și morții. De altfel, textul impune subtile relații de simetrie și de opoziție, reiterând principiul ,,coincidentia oppositorum" (N.Cusanus), căci opera evidențiază prin simboluri tipice opoziția dintre contingent și transcendent, dintre mundan și extramundan, dintre Bine și Rău, dintre aproape și departe, dintre apariție și realitate, dintre sacru și profan, dintre materie și spirit.De-aici vine semnificația metaforei ,,aripe de plumb", marcă a ,,transcendenței goale" (Nietzche) ,simbolizând prăbușirea surdă, grea în Abyss-ul neființei. Se remarcă sonoritate arhaismului fonetic ,,aripe" care trimite la zborul invers al luceafărului eminescian sau la albatrosul baudelairian. În plus, metafora ,,aripe de plumb" reiterează zborul icaric, care conform mitologiei reprezintă un zbor în jos, dar și episodul biblic al alungării din paradis.

În registru simbolic, metafora sinestezică ,,aripe de plumb" sugerează imaginea îngerului căzut, evidențiind degradarea lumii și implicit degradarea sinelui din cauza absenței sacrului ca în ,,Paradis în destrămare"( L. Blaga) Poezia implică așadar o serie infinită de interpretări generate de nivelurile de expresivitate ale textului poetic. Așadar, la nivel fonetic se remarcă sonoritatea sumbră a lexemului ,,plumb" format din patru consoane și o vocală închisă, traducând sentimentul golului existențial, al absenței, al vidului lăuntric. Sonoritatea gravă e accentuată la nivel fonetic de rezonanța imperfectului care crează senzația de ,,sfârșit continuu" (I.Caraion) . La nivel lexico-semantic se evidențiază valorificarea termenilor aparținând câmpului semantic al morții: ,,sicrie", ,,cavou" , ,,funerar vestmânt", ,,coroane de plumb" și ,,mort". La nivel morfo-sintactic, textul se distinge prin semnificațiile imperfectului și prin omniprezența substantivului ,,plumb" care repetat de șapte ori pe parcursul poeziei devine lait-motiv structurant al versurilor. La nivel stilistic, poezia e dominată de figuri de stil specifice curentului, stabilind subtile corespondențe între material și spiritual. Un efect deosebit produce metafora sinestezică ,,plumb", desemnând un agent al distincției universale. La nivel prozodic, muzicalitatea poeziei e alimentată de versul cu măsura de zece silabe și ritm ce combină iambul cu amfibrahul și cu peonul, dar și rimă îmbrățișată. Repetiția obsesivă lexemului ,,plumb" potențializează muzicalitatea interiorizată a textului simbolist. Astfel aliaj de meditație, miraj și înfrângere, poezia ,, Plumb" de George Bacovia se distinge printr-o atmosferă specifică, definită de critica literară ca bacovianism (meditație și înfrângere rezultând astfel, un ton de marș, funebrul și lamentația poetului).

#TeleScoala-Lectie despre "Plumb"

biografie

• https://eduboom.ro/video/925/plumb-de-george-bacovia

• https://ro.scribd.com/document/73261228/Plumb

• https://10laromana.ro/plumb-g-bacovia/

• https://www.academia.edu/16567032/Eseu_plumb_bacovia

• https://literaturacopilariei.ro/eseu-plumb-de-george-bacovia/