Iluminismul

Proiect realizat de Danciu BiancaClasa a XI a FColegiul Național "Lucian Blaga" SebeșProfesor coordonator : Cândea Tereza

ILUMINISMUL

Iluminismul este o mișcare ideologică și culturală, care se manifestă în secolul al XVIII-lea, în „epoca luminilor”. Acesta apare pe fondul crizei feudalismului și apariției unei noi clase sociale –burghezia- și are consecințe pe plan politic, istoric și artistic.​

Punând accentul pe promovarea omului rațional și pe culturalizarea poporului, iluminismul propunea literaturii menționarea problemelor sociale și morale. În primă fază, bazele iluminismului sunt puse în Franța, iar de aici se extinde în toate statele Europei, în funcție de specificul fiecărei țări. Această „epocă a luminilor” apare ca urmare a dezvoltării generale a societății, însă punctul de origine al mișcării este reprezentat de Revoluția burgheză care are loc în anul 1688, în Anglia, iar Parlamentul votează Declarația drepturilor omului. Prin acest document se proclamă suveranitatea poporului și este negată monarhia.

Trăsături:​

• are caracter antifeudal și antidogmatic​;

• promovează ideea „luminării” maselor prin cultură​;

• își manifestă încrederea în progres, făcând elogiul rațiunii și al științei;

• se bazează pe legea dreptului natural și contractului social​;

• militează pentru raționalitatea gândirii;

• egalitatea, libertatea și suveranitatea poporului;
• promovarea dreptății sociale;
• precizarea obiceiurilor și includerea istoriei naționale;
• includerea traducerilor și a imitațiilor în scrierile realizate;
• separarea istoriei de literatură;
• introducerea ideii că poezia nu înseamnă doar versificație, ci e capabilă de lirism, sensibilitate, sinceritate.

Iluminismul determină formarea unui nou spirit filosofic, dar și o bogată literatură situată în continuarea esteticii clasice, punând accent pe dezvoltarea eticii și pedagogiei. ​

Iluminismul românesc

Iluminismul românesc se manifestă mai târziu, la începutul secolului al XIX-lea, având o configurație proprie și fiind promovat de corifeii "Școlii Ardelene".​ "Școala Ardeleana" este o grupare de intelectuali transilvăneni care generează o mișcare de emancipare socială, națională și culturală.​Aceasta avea ca principal scop continuarea ideilor lansate de Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, și anume, recunoașterea caracterului latin al limbii și al poporului român. Deși scriitorii în acea perioadă nu se ridicau la cele mai înalte standarde, totuși, prin traducerile și imitațiile lor, au contribuit la formarea bazei pentru limba și literatura română, știut fiind faptul că una dintre reușitele corifeilor „Școlii Ardelene” a fost introducerea alfabetului latin și renunțarea la cel chirilic.

• Samuil Micu
• ​ Gheorghe Șincai​ Ioan
• Budai-Deleanu​
• Petru Maior​

Reprezentanții Școlii Ardelene au fost următorii​ :

Dorind eliberarea de sub asuprirea națională a Imperiului Austro-Ungar, corifeii militau pentru emanciparea politică a românilor din Transilvania și unirea tuturor românilor într-o singură țară, contribuția lui Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior fiind, în acest sens, edificatoare prin lucrările lor. De asemenea, egalitatea pentru toți locuitorii Transilvaniei era cerută cu ardoare și susținută de reprezentanții „Școlii Ardelene”: „toate națiile firești se cuprind în marea nație a neamului omenesc”. (Samuil Micu)

În 1791 reprezentanții Școlii Ardelene redactează un memoriu adresat lui Leopold al II-lea „Supplex Libellus Valachorum” în care solicitau drepturile egale pentru românii Transilvaniei.​

-1812​

- Ioan Budai-Deleanu

–primul dicționar al limbii române -1805

-Samuil Micu

-1812

- Petru Maior

-constituie prima gramatică a limbii române -1780

-Samuil Micu și Gheorghe Șincai

- Ioan Budai-Deleanu

-1812

-Petru Maior

-1808

-Gheorghe Șincai

-Samuil Micu

Lucrări filologice ale Școlii Ardelene:

• ​ „Elementa linguae daco-romanae sive valahicai”

• „Disertație pentru începutul limbei române în Dachia”
• ​ „Lexiconul de la Buda”
• ​ „Fundamenta gramaticae linguae romanicae”

Lucrări istorice ale reprezentanților:

• ​ „Istoria și lucrurile și întâmplările românilor”
• ​ „Hronicul românilor și a mai multor neamuri...”
• ​ „Istoria pentru începutul românilor în Dachia”
• ​ „De originibus populorum Transilvaniae”​

Direcțiile de activitate: ​ A).pragmatică-> marcată prin înființarea de școli și tipărirea de manuale​ B).erudită/savantă->marcată de redactarea lucrărilor: istorice, filologice și literare.​

Structură și compoziție:

- Ioan Budai-Deleanu

"Țiganiada" este o capodoperă a iluminismului românesc, o strălucită sinteză a unui mod de viață specific prezentat dintr-o perspectivă ironică => este o epopee eroi-comică.​ ​ -se deschide printr-un PROLOG semnat „Leonachi Dianeu”(anagramă la numele autorului) și o EPISTOLĂ închinătoare lui „Mitru Perea”(anagramă-Petru Maior)​ -evidențiază dimensiunea alegorică a operei, care configurează într-o manieră comică aventurile țiganilor cărora Vlad Țepeș le promite eliberarea​ -este structurată în cânturi -împletește planul real cu cel fantastic.

În literatură aceastei perioade apare o lucrare importantă, prima epopee în limba română, „Țiganiada”, scrisă de Ioan Budai-Deleanu. Aceasta este creația artistică ce îi atribuie autorului statutul de „cel dintâi mare poet de talie europeană”.

Lucrări literare:​

• „Țiganiada”

-astfel, personajele care populează spațiul epopeic dobândesc însușiri supraomenești redate printr-un periplu plin de farmec.​- se remarcă viziunea ironică a scriitorului iluminist care valorifică genial toate registrele lingvistice.​! O importanță deosebită revine notelor de subsol care explică și întăresc cele spuse în text.​ De altfel, Budai-Deleanu recurge la toate sursele comicului pentru a reda veridic și autentic imaginea lumii investigate.​

Ce este epopeea?

Epopeea este specie a genului epic în versuri, cu numeroase personaje, intrigă complexă, cu acțiune pe mai multe planuri, care narează întâmplări eroice, legendare, istorice, la care iau parte și forțe supranaturale.

Să ne reamintim...

Epopeea lui Ghilgameș este un poem epic din Mesopotamia antică și aparține culturii sumero-babiloniene. A fost redactată cu scriere cuneiformă la începutul mileniului al III-lea înainte de Hristos și este cea mai veche scriere literară a umanității, păstrată lacunar pe douăsprezece tăblițe de lut, în biblioteca regelui asirian Assurbanipal de la Ninive. Poemul a fost descoperit de abia în secolul al XIX-lea și conține multe elemente mitologice care vor apărea în literatura ṣi tradițiile mitologice și religioase ale civilizațiilor ulterioare. Drama existențială a omului este fundamentală în mitul lui Ghilgameș. Aceasta constă în lupta lui cu forțele oculte și perspectiva înfrângerii lor, raportul dintre bărbat și femeie, raportul de prietenie între oameni, teama de moarte și setea de nemurire. Paralel, în Epopeea lui Ghilgameș sunt rezumate alegoric istoria devenirii și destinul oamenilor ca societate: vânătoarea, păstoritul, civilizația urbană, catastrofele cosmice, construirea statului arhaic și marile întrebări ale omenirii.

Epopeea lui Ghilgameș

Conform mitului, după moartea tatălui său, Ghilgameș ajunge rege peste Uruk. Acesta își folosește statutul de semizeu pentru a-și asupri poporul, punându-i pe tineri la muncă și culcându-se cu soțiile lor în noaptea nunții. Supușii, nemulțumiți de felul în care noul conducător se poartă cu ei, cer ajutor zeilor. Aceștia îl creează din lut pe Enkidu cu scopul de a-l înfrunta pe Ghilgameș. Enkidu se pregătește să îl oprească pe Ghilgameș în momentul în care acesta încearcă să se culce cu o altă mireasă, dar confruntarea nu s-a terminat cu o victorie clară pentru niciuna dintre părți. Din admirație pentru adversarul său, Enkidu se împrietenește cu regele Urukului, atrăgând împotriva lui mânia zeilor. Ghilgameș îi propune lui Enkidu să meargă împreună în Pădurea de Cedri pentru a-l răpune pe monstrul Humbaba. Sub patronajul zeiței Ninsun, aceștia pornesc spre pădurea respectivă, în ciuda viselor premonitorii pe care le are Ghilgameș. Monstrul este ucis și cei doi eroi se întorc învingători în Uruk, aducând ca trofeu al luptei capul monstrului. Regele intră în conflict cu zeița Iștar fiindcă nu împărtășește iubirea acesteia. Pentru a se răzbuna, Iștar îl trimite pe Taurul Cerului să-l omoare pe Ghilgameș. Îndreptându-se spre Uruk, Taurul face ravagii și stârnește panică în rândul locuitorilor, dar Endiku reușește să îl ucidă.Acesta visează că el sau prietenul său trebuie să moară pentru a răzbuna îndrăzneala de a-i fi ucis pe Humbaba și Taurul Cerului. Marcat de vis, Enkidu blestemă zeii, iar starea lui de sănătate se înrăutățește de la o zi la alta, a douăsprezecea zi fiindu-i fatală. Ghilgameș îl jelește, iar după aceea pleacă într-o călătorie până la capătul pământului, în căutarea străbunului său, Uta-napiștim.Bătrânul, alături de soția sa, a supraviețuit potopului, iar Ghilgameș speră că Uta-napiștim îi va dezvălui secretul vieții și al morții. După mai multe peripeții îl întâlnește pe străbun, care îi va vorbi despre inutilitatea vieții și lipsa de însemnătate a omului.

Întrebat cum a obținut nemurirea, Uta-napiștim îi povestește despre potop. Acesta îi spune lui Ghilgameș că nemurirea este o răsplată ce nu poate fi cucerită și pentru a-i demonstra acest lucru îi cere regelui să stea treaz șapte zile, iar în cazul în care va reuși, va dobândi veșnicia. Ghilgameș adoarme, dar Uta-napiștim îi oferă o altă șansă, povestindu-i despre o plantă care îl poate face din nou tânăr. Eroul reușește să ajungă la plantă și să o ia, însă un șarpe i-o fură în timp ce se scălda. Regele Urukului nu va obține nemurirea, el eșuează la testul inițiatic la care fusese supus de către zei. Ghilgameș se întoarce în lumea oamenilor, al cărei exponent este, resemnându-se să construiască lucruri efemere ca el însuși.

Iliada

„Iliada” este o epopee care stă la baza culturii occidentale, atât prin vechimea sa, cât și prin marea sa valoare literară. Este o operă compusă oral și transmisă pe această cale de-a lungul mai multor generații, iar prima sa variantă scrisă datează aproximativ din secolul al VIII-lea î.Hr. . Tradițional, „Iliada” este atribuită lui Homer (sau Homeros), poet epic și aed, care după spusele lui Herodot („părintele istoriei”), s-a născut în Ionia sau în insula Chios, cam în aceeași eră.„Iliada” (împreună cu „Odiseea”) și-a dovedit din plin universalitatea în toate epocile de la creația ei, până în prezent, prin scenele exemplare prin care sunt înfățișate, întotdeauna relevant și firesc, frumos și înălțător, marile teme: a prieteniei (mai ales, cea dintre Ahile și Patrocle), a eroismului și onoarei, a pasiunilor umane și a efectelor devastatore, sau, dimpotrivă, purificatoare, pe care acestea le au. În „Iliada” sunt prezentate deopotrivă modele de războinici și modele domestice. Astfel, dincolo de eroi, se disting figuri paternale deosebit de diverse, reprezentate de Zeus, Priam, Hector, Hefaistos și Ulise; de asemnea, figuri materne, a sublimei Andromaca, sau a răzbunătoarei Tetis și figuri ale soției/iubitei: zeița Hera, Atena cea necrediciasă, sau Briseis, sclava lui Ahile

Acțiunea acestei epopei se întinde propriu-zis doar pe ultimele câteva săptămâni din îndelungatul război troian, ce a durat cu totul aproape zece ani. Pretextul războiului a fost, la început, încercarea de a o recupera pe Elena, soția de drept al lui Menelaos (din tabăra aheilor, vechi nume al grecilor), care a fost răpită de troianul Paris, ca iubită a sa. Menelaos era fratele lui Agamemnon, comandantul aheilor. După mulți ani de atacuri, Troia rămâne încă nebiruită. În schimb, armata greacă, la începutul epopeii, e decimată de o molimă misterioasă. Sute de ruguri funerare sunt aprinse în fiecare noapte. Pentru a determina, în final, cauza epidemiei, Ahile, cel mai mare dintre eroii ahei, convocă o adunare. Aflăm că molima a fost stârnită de aroganța regelui Agamemnon. Acesta refuzase să înapoieze o femeie a troienilor, fiica unui preot al lui Apolon, pe care și-o însușise în timpul luptelor. Totuși, covârșit de pierderile pe care această faptă nelegiuită o aduce oștirii sale, Agamemnon acceptă până la urmă să-și cedeze sclava. În schimb, însă, ca și compensare, cere să i se dea sclava lui Ahile, pe Briseis, câștigată de acesta din urmă prin luptă și foarte prețuită de el. Asta e ceea ce „aprinde mânia lui Ahil Peleianul” , care, în consecință, refuză să mai lupte pentru ahei. El și trupele sale se retrag pe țărm, lângă corăbii și aici, marele erou îi cere mamei sale, zeița Tetis să îl răzbune. Pentru asta, zeița îl convinge pe Zeus să ia partea troienilor, iar acesta acceptă. Cele două armate se pregătesc pentru o nouă luptă. Dintr-o dată, Paris (însuși instigatorul războiului) iese în față pentru a provoca la duel pe oricare dintre ahei. Înțelegerea e ca cel care învinge în această luptă dintre doar doi eroi, să determine victoria întregii armate pe care oricare din ei o reprezintă. Desigur, Menelaos e cel care acceptă provocarea și acesta chiar îl înfrânge pe Paris, însă tocmai înainte de a-i da lovitura fatală, Atena, zeița protectoare a celui învins, îl salvează, purtându-l la adăpost până în dormitorul său din cetate. Armatele ajung la un scurt armistițiu, trădat însă de un războinic prea zelos, care îl rănește pe Menelaos. În timpul bătăliei care urmează, aheul Diomedes e cel care domină acțiunea, omorând nenumărați troieni și chiar rănind-o pe zeița Afrodita.

Troienii par să piardă, iar din această cauză, Hector, întors în cetate, îi cere mamei sale să facă sacrificii la altarul Atenei. Zeița, însă, refuză ofrandele. Între timp, Hector îi descoperă pe Paris împreună cu infama sa amantă, îl ceartă, reușind să stârnească rușinea acestuia din urmă și convingându-l să se întoarcă la luptă. Apoi, Hector își vizitează familia, pe soția sa Andromaca și micul lor băiat. Scena la care asistăm aici e printre cele mai emoținante și realiste din întreaga epopee: Hector e cuprins între devotamentul său de tată și soț și marea responsabilitate pe care o are ca și comandant al troienilor. În timpul luptei care urmează, aheii sunt atât de dominați, încât, la un moment dat, lui Atena i se face teamă că întreaga lor armată va fi măcelărită. Astfel, ea și Apolon decid împreună să îl facă pe Hector să provoace la duel pe oricare dintre eroii troieni, la fel cum făcuse Paris în urma sa. Aias e cel care acceptă, dar cei doi luptă cu atâta vitejie încât duelul lor se termină la egalitate. Astfel, e hotărât din nou un armistițiu. După ce morții ambelor trupe sunt înmormântați cum se cuvine, aheii își fortifică baza cu un zid puternic și un șanț săpat în fața ei. Totuși, când bătălia e reluată, aheii continuă să fie decimați de troieni. Pierderile sunt așa de mari, încât Agamemnon sugerează ca toate trupele sale să urce în corăbii și să se retragă, recunoscându-se învinși. În final, însă, se hotărăște să se întoarcă la luptă. Niște mesageri sunt trimiși la Ahile, pentru a-l ruga pe acesta să li se alăture, dar eroul, încă mâniat pe Agamemnon, refuză. Curând, mulți dintre eroii ahei cei mai mari sunt răniți grav, iar pericolul înfrângerii e acum iminent pentru armata acestora. Așadar, Ahile își trimite camaradul, pe Patrocle, să invesigheze câmpul de luptă. Patrocle stă de vorbă cu bătrânul Nestor, unul dintre cei mai înțelepți războinici. Acesta îl sfătuiește pe tânărul erou să îmbrace armura lui Ahile și să se întoarcă la luptă. Astfel, spune Nestor, aheii se vor bucura crezând că îl au din nou printre ei pe Ahile. Vor crede din nou în victoria lor, iar troienii, dimpotrivă, vor fi atât de înspăimânați de mânia marelui erou, încât vor fi ușor de înfrânt. Dar în aceiași vreme, Hector conduce un atac atât de puternic, încât zidul construit de ahei e doborât. Ahile realizează că dorința sa ar putea fi îndeplinită (să vadă aheii înfrânți). În acest punct, Patrocle, deghizat în prietenul său, merge la luptă și se întâmplă așa cum i-a prezis Nestor: aheii se bucură și moralul lor e ridicat. Ei reușesc să alunge troienii înspăimântați până la zidurile cetății acestora. Iar dincolo de efectul pe care-l produce, Patrocle luptă, într-adevăr, cu atâta vitejie, încât omoară nouă troieni într-un singur atac. Apolon, însă, înfuriat de victorile neașteptate ale acestuia, îl lovește pe Patrocle, astfel încât, Hector, dobândind un avataj față de aheu, îl străpunge pe cel din urmă cu sulița. Apoi, una din cele mai intese bătălii urmează, aheii dobândind, în final, trupul neînsuflețit al lui Patrocle. Hector, în shimb, capturează armura lui Ahile.Ahile e copleșit de durerre și furie când află despre moartea prietenului său. Tetis, mama sa, vine la el și îi prevestește că destinul acestuia e să moară dacă încearcă să îl răzbune pe Patrocle. Tot ea îi spune, însă, că în cazul în care se hotărăște să lupte cu Hector, îi va aduce o nouă armură, făurită de Hefiastos, zeul metalelor. Ahile alege răzbunarea. Întors în luptă, în noua sa armură, îl răpune, până la urmă, pe Hector, cel mai mare războinic troian.

Furia lui, însă, nu e satisfăcută astfel. Ahile îl leagă pe Hector de carul său de război și îl târâie astfel în jurul mormâtului lui Patrocle, în fiecare zi, timp de nouă zile. La vederea tratamentului barbaric la care e supus, Priam merge la Ahile pentru a-i cerși acestuia trupul fiului său. Ahile e, până la urmă, mișcat de rugămintele bătrânului și își amintește de propriul său tată. În consecință, acceptă ceea ce-i cere, iar Hector e înmormântat cum se cuvine. Prin epopeile homerice se poate spune că poezia întregii culturi occidentale își face debutul. Ba chiar, s-a argumentat că „Odiseea”, prin structura sa, cel puțin prezice cu un avans imens, sau dacă nu, reprezintă primul prototip cunoscut al romanului. În orice caz, bucurându-se de privilegiul lor istoric, aceste două opere au atins o expresie artistică exemplară, într-adevăr, aproape de perfecțiune. E aproape insondabilă influența „Iliadei” și „Odiseii” asupra tuturor literaturilor care le-a urmat și în care geniul lor a fost întotdeauna recunoscut. Amintim doar de marii poeți, de asemenea „inspirați de muze”: Vergilius, Dante, Milton, Goethe, Mistral, care s-au recunoscut cu mândrie drept urmașii lui Homer.

Ahile și Patrocle reprezentați în filmul "Troia" (2004)

Odiseea

Împreună cu „Iliada”, „Odiseea” alcătuiește un grup de două epopei atribuite binecunoscutului rapsod Homer. Opera a fost scrisă în cea de-a doua jumătate a secolului al VIII-lea î.Hr., fiind totodată una dintre cele mai vechi și faimoase opere literare din mitologia antică. „Odiseea” relatează aventurile regelui Odiseu (Ulise) în drumul său către casă, după încheierea războiului troian. Împreună cu însoțitorii săi, Ulise ajunge pe insula Lotofagilor. Unii dintre oamenii regelui mănâncă din fructele lor, după care uită cu totul de patria lor, Itaca. Oamenii rămași pornesc apoi, împreună cu Ulise, pe insula ciclopilor. Ciclopii sunt creaturi mitice, uriașe, cu un ochi în frunte. În peștera ciclopului, oamenii găsesc brânză și mult vin. Înfometați, se ospătează și se retrag apoi în peșteră. Pentru a nu permite grecilor să fugă, ciclopul Polifem blochează ieșirea din peștera sa. Simțind un mare pericol de a fi înghițiți de către creatura gigantică, regele așteaptă până când acesta adoarme, după care, împreună cu echipajul său, ridică un buștean, pe care-l înfige în fruntea uriașului și îi scoate ochiul. Aceasta atrage ura lui Poseidon, tatăl ciclopului.

Când ancorează pe o insulă căutând apă, Odiseu primește un sac cu vânt în dar de la Eol (zeul vântului). Văzându-se aproape de casă, însoțitorii regelui sunt cuprinși de curiozitate și decid să deschidă sacul. Deodată începe o furtună care-i împinge departe, astfel încât grupul ajunge pe insula vrăjitoarei Circe. Aceasta îi transformă pe oamenii regelui în porci, în timp ce pe Odiseu îl ademenește cu farmecele sale. Cel care-l va salva va fi Hermes, mesagerul zeilor. Deși, inițial, acei doi nu se aflaseră în cele mai bune relații (din cauza distrugerii Troiei), Hermes îl iartă. În continuare, pe drumul către casă, grupul este, din nou, încetinit de apariția sirenelor. Vocile lor vrăjite conduc corăbierii pe drumul către moarte, aceștia pierzând simțul realității și ciocnindu-și corăbiile de stânci. Mânat de curiozitate (își dorea să știe cum suna cântecul sirenelor), Ulise îi îndeamnă pe marinarii săi să-și astupe urechile cu ceară de albine și să-l lege de catarg, urmând să nu fie dezlegat cu nici un chip, orice s-ar fi întâmplat (pentru că, odată ce vocea sirenelor ajungea la urechile sale, și-ar fi pierdut controlul de sine). Planul funcționează, fiind evitată scufundarea corabiei, iar Ulise reușește să asculte cântecul sirenelor. Însoțit de oamenii săi, acesta reușește să traverseze strâmtoarea dintre Scilla și Caribda, cei doi monștri legendari.Ajunși pe insula lui Helios (zeul soarelui), oamenii sunt cuprinși de o foame usturătoare. Într-un moment de slăbiciune, însoțitorii lui Odiseu fură din vitele sacre ale zeului, dorind să le mănânce. Pentru a-i pedepsi pentru acest gest necugetat, Helios pornește o furtună pe mare, al cărei singur supraviețuitor este Ulise, care nu atentase la vitele sacre ale acestuia.

Văzându-se orb, uriașul se resemnează și, când își întreabă pe rege care era numele lui, Odiseu răspunde: „nimeni”. Atunci, ciclopul își cheamă frații, spunându-le că fusese orbit, iar când aceștia îl întreabă cine era vinovatul, el răspunde: „nimeni”. Fiind creaturi cu intelect limitat, ciclopii au probleme în a comunica, astfel încât frații uriașului devin iritați și pleacă. Orb fiind, ciclopul aruncă în mare stânci, cauzând formarea unor valuri ce îngreunează fuga grecilor.

+info

Odiseu ajunge, în schimb, pe insula nimfei Calipso, unde este reținut vreme de șapte ani. Când fuge, în sfârșit, de pe insulă cu ajutorul unei plute, furtuna cauzată de Poseidon distruge pluta, iar regele se trezește naufragiat pe o altă insulă. Acolo, este întâmpinat prietenește de Nausicaa, fiica regelui feacilor. De-a lungul a două șungi seri, Odiseu îi relatează regelui feacilor, Alcinous, peripețiile avute. Acesta îi oferă daruri, trimițându-l apoi în siguranță acasă. Căutările lui Telemah, fiul lui Odiseu, nu dau nici un rezultat, iar Penelopa, soția lui Ulise, are tot mai mari probleme în a se confrunta cu pețitorii ce așteptau să-i ia locul soțului dispărut. Pentru a-l proteja pe Odiseu de pericolele ce puteau surveni în urma rivalității dintre el și pețitorii actualei lui soții, zeița Atena îl transformă pe Ulise în cerșetor. Singurul care-l recunoaște, astfel îmbrăcat, este bătrânul său câine, Argos. Astfel, în mare taină, Odiseu se antrenează pentru întrecerea pețitorilor cu arcul, Penelopa reprezentând trofeul destinat câștigătorului. Cu ajutorul fiului său, Telemah, și al păstorului Eumaios, pețitorii își primesc pedeapsa. În concluzie, „Odiseea” este o capodoperă a antichității, Homer rămânând și astăzi un nume de căpătâi în literatura universală. Atmosfera tensionată resimțită pe întreg parcursul textului este creată printr-o tehnică a relatărilor paralele. Privirea este orientată spre trecut, prezentând aspecte de perspectivă, cărora li se adaugă istorisiri și descrieri alternative.

Eneida

„Eneida” este o epopee scrisă de Vergilius între anii 29 și 19 înaintea lui Hristos. Această operă urmărește povestea legendară a lui Enea, erou troian care apare episodic și în „Iliada” lui Homer. Vergilius, în poemul său epic, aduce însă în prim plan acest personaj, care atinge statutul unui erou întemeietor al culturii romane. Enea întruchipează prin caracterul său și prin faptele sale glorioase, virtuțile tradiționale ale Romei antice, iar opera în sine, care îi poartă numele, este considerată epopeea națională a romanilor. Ambele epopei homerice, „Iliada” și „Odiseea” au constituit împreună un model literar suprem în compunerea „Eneidei”. Astfel, aceasta din urmă cuprinde 12 cărți. Primele șase, prezintă călătoria lui Enea, din Troia care fusese cucerită de greci, până pe tărâmurile viitoarei Rome antice. Această parte corespunde, ca structură narativă, cu înfățișarea călătoriei lui Ulise din „Odiseea”. Următoarele șase cărți ale epopeii latine, ilustrează luptele dintre troienii conduși de Enea, împotriva populațiilor din Hesperia. Această parte, prin abordarea epică a temei războiului, corespunde „Iliadei”.

Luptând glorios până la sfârșit, Enea reușește să scape din Troia mistuită de flăcări. Câștigă admirația tuturor troienilor supraviețuitori, care îl aleg drept conducător. Însoțit de ei, Enea călătorește pe mare, în căutarea unui noi patrii. Îi este prezis ca în Hesperia să devină părintele unui nou popor, nobil și triumfător. Parte din această previziune e ca urmașii lui Enea să distrugă cetatea Cartagina, care e preferată și ocrotită de zeița Junona. Aceasta îi poruncește lui Eolus, zeul vântului, să sfarme în valuri corăbile lui Enea. Dar Neptun, zeul mărilor, intervine, furios pe Junona pentru vijelia pe care o stârnește fără drept în domeniul său. El liniștește valurile și Enea e salvat, din flota de douăzeci de corăbii, cu care plecase din Troia, rămânând numai șapte. Astfel, ironia sorții e ca Enea să naufragieze, tocmai din vina lui Junona, în cetatea iubită de ea, pe care urmașii săi, într-adevăr o vor distruge mai târziu. În Cartagina, Enea e ajutat de mama sa, Venus. Conform firii sale zeiești și prin mijlocirea lui Amor, ea reușește să o facă pe Dido (Didona), frumoasa regină a cetății, devenită recent văduvă, să se îndrăgostească de fiul ei. La banchetul ținut în onoarea sa, Enea povestește cum a fost capturată Troia; cum a scăpat cărându-și în spate tatăl, pe Anchise și trăgându-și de mână fiul, Ascaniu – soția, Creusa, murise în timpul asediului. Enea relatează și aventurile pe mare, descinderile pe diferite insule. Aflați pe una din acestea, oamenii săi au tăiat boii harpilor, niște făpturi mitologice deosebit de firoase. Harpile au fost cât pe ce să îi omoare, însă troienii au scăpat. Fiindu-le ciudă pentru fapta lor, creaturile i-au blestemat să ajungă abia cu greu în Hesperia, înfruntând nenumărate obstacole; să sufere pe mare cea mai cumplită foame, așa încât să ajungă să-și roadă și mesele. Povestea lui Enea se termină cu descrierea morții tatălui său.Troienii rămân peste iarnă în Cartagina, Enea fiind acum soțul lui Dido. Jupiter însă e îngrijorat să vadă eroul complăcut în fericirea sa domestică și se gândește că din cauza ei e în pericol să își abandoneze destinul de fondator al gloriosului Imperiu Roman. Astfel, zeul îl trimite la Enea pe Mercur, iar acesta reușește să-l îndeamne pe erou să-și urmeze calea. Enea pleacă, iar Dido se sinucide din disperarea de a-l pierde. O furtună pe mare îi obligă pe troieni să se refugieze în Sicilia, în același loc unde Enea își îngropase tatăl cu un an în urmă. În parte pentru a-l comemora pe Anchise, ei organizează jocuri atletice, dar în timpul lor, Junona reușește să convingă femeile troienilor (care nu participau la jocuri) să dea foc corăbilor. Însă dezastrul e prevenit de intervenția lui Enea și a fiului său, Ascaniu

Cel dintâi se roagă lui Jupiter să îi vină în ajutor, iar zeul trimite o ploaie torențială. Enea e vizitat de o apariție a tatălui său care îl cheamă în Hades, spunându-i că acolo va avea o viziune a destinului său și a Romei viitoare. Călătoria în lumea morților e relatată în ultima carte a acestei părți a epopeii. Pentru a i se garanta o călătorie sigură spre Hesperia, prin ordinul lui Jupiter, e sacrificat unul din oamenii lui Enea, tocmai cârmaciul corăbiei acestuia. În Hades, Enea vorbește cu tatăl său, întâlnește alți eroi care au fost răpuși și chiar pe Dido, care îl respinge. Enea ajunge după îndelungata sa odisee în Hesperia. Aici, regele Latinus, îi oferă în căsătorie fiica – fiindu-i prezis ca Lavinia, unicul său urmaș, să se mărite cu un străin. Regina Amata, însă, se opune, ea dorind să o mărite pe Lavinia cu prințul Turnus. Junona profită și de această oportunitate pentru a încerca să-l elimine pe Enea. Ea stârnește furia lui Amata și Turnus împotriva eroului. Apoi, îl păcălește pe Ascaniu în asemenea fel încât să omoare un cerb care era prețuit de regele Latinus. Astfel e provocat războiul dintre hesperi și troieni. În timp ce primii își adună aliați, Enea are o premoniție în vis, care îl îndeamnă să se alieze cu regele arcadian Evander. Eroul face întocmai și regele respectiv se dovedește atât de generos încât îi trimite trupe de răzoinici printre care se află și propriul fiu, Palas. De asemenea, Enea se aliază cu etruscii. Înainte de luptă, zeița Venus îi aduce o armură făurită de zeul Vulcan, care e decorată cu scene din viitorul glorios al Romei.În bătălie, Turnus reușește să-l omoare pe Palas. Iar următoarea zi, cele două tabere hotărăsc un armistițiu de doisprezece zile, timp ce ar fi fost consacrat înmormântării eroilor care au căzut în luptă. Armistițiul însă e întrerupt după numai trei zile. În următoarea bătălie e ucisă Camila, o regină războinică aliată cu Turnus. În aceeași seară, cei doi mari conducători, decid să lupte în duel pentru tron și mâna Laviniei. O nimfă, soră a lui Turnus, intervine însă în mod viclean, provocând unul dintre războinicii hesperi să arunce o suliță în troieni. Astfel, în locul duelului decisiv, se stârnește o nouă bătălie.Aceasta va fi lungă și deosebit de sângeroasă, dar în timpul ei, Enea reușește să ajungă față în față cu Turnus, cu care în sfârșit se confruntă direct. Eroul troian reușește să îl rănească pe celălalt cu sulița. Turnus, fiind învins, îi cere îndurare lui Enea, iar acesta din urmă se gândește să-l cruțe, însă descoperă că inamicul său poartă cureaua lui Palas. Orbit de furie, Enea își ucide rivalul, câștigând bătălia care face din el strămoșul gloriosului neam roman.

De altfel, originea acestui neam se pierde într-un amestec de mit și istorie. Opera lui Vergilius însă, putem spune cu certitudine că face parte din fundația marelui edificiu al culturii romane. Și mai mult de atât, „Eneida”, împreună cu „Iliada” și „Odiseea” sunt asemenea unor piloane ale întregii culturi europene, ele reprezentând cele două mari civilizații din care aceasta provine, cea greacă și cea romană.

Aparținând scriitorului latin Publius Vergilius Maro, opera "Eneida" este considerată epopeea națională a romanilor.

Din întreaga generatie de cărturari ai Scolii Ardelene, Ion Budai-Deleanu este unicul om de litere a cărui opera pătrunde foarte târziu în conștiința publică. Format în instituțiile habsburgice, fiind nevoit să trăiască departe de țară, admirator al operelor unor scriitori iluminiști francezi, Ion Budai-Deleanu nu poate fi apreciat la justa lui valoare decât printr-un act firesc de reintegrare între coordonatele specifice ale epocii sale.

+info

+info

+info

Știați că?

„Epopeea lui Ghilgameș”, poem epic din Mesopotamia antică, este cea mai veche scriere literară păstrată a umanității. Scris pe 12 tăbliţe de lut, cu o vechime astăzi de peste 4.000 de ani (2150 – 2000 î.Hr.), poemul cântă vitejiile și suferințele lui Ghilgameș, legendarul rege al Urukului.

+info

+info

Himera reprezintă în mitologia greacă un monstru tricefal, având un cap de leu, unul de capră și unul de șarpe sau de balaur. Primul înscris în care ne este prezentată Himera este Iliada lui Homer, aici fiind descrisă drept „o creatură de origine zească, nu umană, în față un leu, în spate un șarpe și o capră în mijloc, și scuipând un foc infernal.”

În multe limbi, termenul de „odisee”, inspirat de această epopee, desemnează o călătorie lungă și plină de aventuri.

• https://liceunet.ro/home
• https://ro.wikipedia.org
• caietul de clasă

Bibliografie